A fost partenera de viaţă a marelui nostru gânditor, cu care a împărţit aceeaşi mansardă mai bine de 50 de ani. O relaţie timidă şi discretă, care le-a scăpat, decenii la rând, şi celor mai avizaţi biografi. Interviul de mai jos a fost realizat la Paris, în 1996, la un an de la dispariţia lui Emil Cioran. Prezenţă excesiv de rezervată, Simone Boué a refuzat să-şi facă un titlu de glorie din asocierea numelui său cu al lui Emil Cioran. A oferit extrem de puţine interviuri, doar două sau trei, cel de faţă fiind "smuls" la rugăminţile şi presiunile insistente ale lui Marie France Ionesco, fiica dramaturgului Eugen Ionescu. Autorul interviului, profesorul universitar Norbert Dodille, era în vremea aceea director al Institutului Francez de la Bucureşti. Simone Boué s-a stins din viaţă un an mai târziu.
- Simone Boué, cine sunteţi şi cine eraţi înainte să-l cunoaşteţi pe Cioran? Ştiu că v-aţi născut în Vendée şi aţi făcut studii de engleză.
- Mi-am început studiile la Universitatea din Poitiers şi apoi am obţinut o bursă la Paris, ca să-mi pregătesc examenul de titularizare. Am ajuns deci în capitală în 1940, în plin război, şi m-am instalat la un cămin studenţesc pe boul. Saint-Michel. Avea şi o cantină, deschisă pentru toţi studenţii. Acolo l-am cunoscut pe Cioran.
- Vă mai amintiţi ce impresie v-a făcut?
- Era foarte diferit de toţi ceilalţi. Poate şi din cauza vârstei, avea 31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau mâncare. Dar trebuia să completăm un cupon înainte de a ajunge la casă, cu data şi numele. Cioran nu s-a aşezat la coadă, a venit lângă mine şi m-a abordat, întrebându-mă în ce zi suntem. Era 18 noiembrie 1942. Îmi amintesc perfect, fiindcă era ziua mea.
- Şi de atunci aţi locuit împreună?
- Nu chiar imediat. Între timp, s-a terminat războiul şi am primit un post de profesoară de engleză tocmai la Mulhouse. Acolo am petrecut şi primul Paşte împreună. Cioran a venit cu bicicleta şi am făcut turul Alsaciei. După un an, Cioran şi-a pus în mişcare toate cunoştinţele şi, mulţumită unor intervenţii, am primit post la Orléans, apoi la Versailles şi, într-un final, la Paris, unde ne-am mutat împreună. Dar am fost nevoită să mai închiriez încă o cameră alăturată, ca să am o adresă separată în ochii părinţilor mei. Pe vremuri, să locuieşti cu un bărbat, necăsătorită, nu era atât de uşor.
- Simone Boué, cine sunteţi şi cine eraţi înainte să-l cunoaşteţi pe Cioran? Ştiu că v-aţi născut în Vendée şi aţi făcut studii de engleză.
- Mi-am început studiile la Universitatea din Poitiers şi apoi am obţinut o bursă la Paris, ca să-mi pregătesc examenul de titularizare. Am ajuns deci în capitală în 1940, în plin război, şi m-am instalat la un cămin studenţesc pe boul. Saint-Michel. Avea şi o cantină, deschisă pentru toţi studenţii. Acolo l-am cunoscut pe Cioran.
- Vă mai amintiţi ce impresie v-a făcut?
- Era foarte diferit de toţi ceilalţi. Poate şi din cauza vârstei, avea 31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau mâncare. Dar trebuia să completăm un cupon înainte de a ajunge la casă, cu data şi numele. Cioran nu s-a aşezat la coadă, a venit lângă mine şi m-a abordat, întrebându-mă în ce zi suntem. Era 18 noiembrie 1942. Îmi amintesc perfect, fiindcă era ziua mea.
- Şi de atunci aţi locuit împreună?
- Nu chiar imediat. Între timp, s-a terminat războiul şi am primit un post de profesoară de engleză tocmai la Mulhouse. Acolo am petrecut şi primul Paşte împreună. Cioran a venit cu bicicleta şi am făcut turul Alsaciei. După un an, Cioran şi-a pus în mişcare toate cunoştinţele şi, mulţumită unor intervenţii, am primit post la Orléans, apoi la Versailles şi, într-un final, la Paris, unde ne-am mutat împreună. Dar am fost nevoită să mai închiriez încă o cameră alăturată, ca să am o adresă separată în ochii părinţilor mei. Pe vremuri, să locuieşti cu un bărbat, necăsătorită, nu era atât de uşor.
„Frumos ca un rus"
- Aţi vorbit recent despre faptul că i-aţi găsit, făcând ordine, caietele personale. Ce conţin ele? Sunt un fel de jurnal?
- Erau nişte caiete puse deoparte, pe care scria "à detruire" ("de distrus"). Sunt notaţii de gânduri, stări şi întâmplări, fără dată. Uneori, printre rânduri, găseşti scris "noapte atroce" sau "dureri îngrozitoare". Am descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l ştiam.
- La ce vă referiţi?
- Ce scrie e de o tristeţe sfâşietoare. Revine constant sentimentul eşecului existenţial. E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A şi zis-o cândva: "Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap".
- Vorbeşte şi de dvs. în aceste caiete?
- Vorbeşte numai şi numai de el. De mine niciun cuvânt. Deşi, citind, mi-am amintit că cele mai multe întâmplări le trăiserăm amândoi.
- Erau nişte caiete puse deoparte, pe care scria "à detruire" ("de distrus"). Sunt notaţii de gânduri, stări şi întâmplări, fără dată. Uneori, printre rânduri, găseşti scris "noapte atroce" sau "dureri îngrozitoare". Am descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l ştiam.
- La ce vă referiţi?
- Ce scrie e de o tristeţe sfâşietoare. Revine constant sentimentul eşecului existenţial. E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A şi zis-o cândva: "Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap".
- Vorbeşte şi de dvs. în aceste caiete?
- Vorbeşte numai şi numai de el. De mine niciun cuvânt. Deşi, citind, mi-am amintit că cele mai multe întâmplări le trăiserăm amândoi.
- Cioran era foarte discret cu viaţa lui privată...
- N-a vorbit niciodată de mine. De altfel, trăiam vieţi paralele. Eu eram profesoară. Când mă întorceam acasă, nu-i vorbeam niciodată de ce am făcut la liceu. Nu l-ar fi interesat.
- N-a vorbit niciodată de mine. De altfel, trăiam vieţi paralele. Eu eram profesoară. Când mă întorceam acasă, nu-i vorbeam niciodată de ce am făcut la liceu. Nu l-ar fi interesat.
La masa de scris
- Şi totuşi, îi eraţi indispensabilă.
- Nu cred. S-ar fi descurcat la fel şi fără mine.
- Nu vă deranjează că nu vorbeşte nicăieri de dvs.?
- Nu, doar mă uluieşte.
- Nu cred. S-ar fi descurcat la fel şi fără mine.
- Nu vă deranjează că nu vorbeşte nicăieri de dvs.?
- Nu, doar mă uluieşte.
- Dar când îşi primea prietenii eraţi acasă, nu?
- Cei foarte apropiaţi mă cunoşteau, desigur. Prin anii '50 Cioran ieşea mult, absolut independent de mine. Pe atunci, eram obsedată să nu mă culc prea târziu, pentru că aveam cursuri grele a doua zi. În plus, eram foarte sălbatică şi timidă. Scriitoarea Jeannine Worms l-a primit ani de zile în vizită, fără măcar să bănuiască faptul că exist. Cioran nu vorbea niciodată de mine. Şi nici eu sub nicio formă n-aş fi vrut să le vorbesc de el alor mei.
- De ce?
- Ce le-aş fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic? Oricât de deschişi la minte ar fi fost ai mei, asta n-ar fi acceptat-o. După ce ne-am mutat amândoi pe rue de l'Odeon, au venit să mă viziteze. A trebuit s-o mint pe mama că mi-am găsit un coleg de apartament. Am mutat o mobilă în faţa unei uşi, ca să aibă impresia că locuim în camere separate.
- Să fii independent şi în acelaşi timp să ai un cămin călduţ: visul oricărui bărbat. Ce şansă a avut cu dvs.!
- Oh, nu! Nu văd lucrurile aşa. Şi sunt convinsă că nici el nu le vedea aşa. Mi-ar fi prea greu să vă explic ce fel de relaţie am avut.
- Era un om dificil?
- Cei foarte apropiaţi mă cunoşteau, desigur. Prin anii '50 Cioran ieşea mult, absolut independent de mine. Pe atunci, eram obsedată să nu mă culc prea târziu, pentru că aveam cursuri grele a doua zi. În plus, eram foarte sălbatică şi timidă. Scriitoarea Jeannine Worms l-a primit ani de zile în vizită, fără măcar să bănuiască faptul că exist. Cioran nu vorbea niciodată de mine. Şi nici eu sub nicio formă n-aş fi vrut să le vorbesc de el alor mei.
- De ce?
- Ce le-aş fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic? Oricât de deschişi la minte ar fi fost ai mei, asta n-ar fi acceptat-o. După ce ne-am mutat amândoi pe rue de l'Odeon, au venit să mă viziteze. A trebuit s-o mint pe mama că mi-am găsit un coleg de apartament. Am mutat o mobilă în faţa unei uşi, ca să aibă impresia că locuim în camere separate.
- Să fii independent şi în acelaşi timp să ai un cămin călduţ: visul oricărui bărbat. Ce şansă a avut cu dvs.!
- Oh, nu! Nu văd lucrurile aşa. Şi sunt convinsă că nici el nu le vedea aşa. Mi-ar fi prea greu să vă explic ce fel de relaţie am avut.
- Era un om dificil?
Emil şi Simone
- Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă. "Cum îl puteţi suporta pe Cioran?". Şi i-am zis: "Dar şi el mă suportă pe mine". Adevărul e că Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu te plictiseai niciodată cu el. Dar era imposibil să faci vreun plan. De pildă, hotăram să plecăm la Dieppe, în vacanţă. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză, goleam frigiderul. Ajungeam la Dieppe, făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, şi nici nu ne instalam bine, că spunea: "Gata, plecăm". Aruncam tot ce era în frigider, reveneam la Paris şi trebuia să facem iar cumpărături.
- Şi cum îi suportaţi toate capriciile astea?
- Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar cu timpul, le împaci pe toate, dacă vrei să trăieşti cu celălalt. Ajungi la un modus vivendi. Şi el trebuia să suporte chestii, cu siguranţă. Deşi, în mare, cu mine se convieţuia mai uşor.
- Nu v-aţi dorit niciodată un copil cu el?
- Un copil cu Cioran? Am avut timp de două săptămâni o pisică, dată în grijă de o prietenă italiancă. Cioran se înţelegea extraordinar cu ea. Atunci am înţeles că semăna el însuşi cu una. Trebuia să am grijă de amândoi. Erau la fel de capricioşi şi imprevizibili.
- Plecaţi în vacanţe?
- Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori, puneam şi cortul. Eu aş mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte "spartan". Descoperiserăm drumurile de pe marginea canalelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri aşa. Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească conştiinţa, să nu mai existe decât în peisaj, în mişcarea pasului.
- Ieşeaţi şi peste graniţe?
- Am fost în Spania (pentru care avea o mare pasiune), dar şi în Italia şi Anglia. De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951, am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. Dar era o şansă extraordinară pentru mine, aşa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid şi m-a privit tot timpul cu reproş. Am plecat cu un sentiment de culpabilitate.
- Cu trenul mergea totuşi, nu?
- Da, dar odată ce se trezea în tren, urmau scene incredibile. Avea mereu câte ceva în urechi, se temea de orice curent de aer. Se aşeza şi apoi schimba locul de două, trei ori.
- În ce punct se afla cariera lui literară când l-aţi cunoscut?
- Scria în română. Ştiam că în România era cineva. În Franţa însă era un anonim. În caietele sale, îşi povesteşte vizitele la editura Gallimard. Trebuia să-şi repete numele, nimeni nu-l cunoştea, se simţea exact ca târfa cu care nu vrea să urce nimeni. Toată viaţa lui a fost un şir lung de umilinţe. Succesul a venit foarte târziu, abia cu "Exerciţii de admiraţie", în 1986. Şi cred că a murit fără să ştie că a fost recunoscut.
- Şi cum îi suportaţi toate capriciile astea?
- Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar cu timpul, le împaci pe toate, dacă vrei să trăieşti cu celălalt. Ajungi la un modus vivendi. Şi el trebuia să suporte chestii, cu siguranţă. Deşi, în mare, cu mine se convieţuia mai uşor.
- Nu v-aţi dorit niciodată un copil cu el?
- Un copil cu Cioran? Am avut timp de două săptămâni o pisică, dată în grijă de o prietenă italiancă. Cioran se înţelegea extraordinar cu ea. Atunci am înţeles că semăna el însuşi cu una. Trebuia să am grijă de amândoi. Erau la fel de capricioşi şi imprevizibili.
- Plecaţi în vacanţe?
- Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori, puneam şi cortul. Eu aş mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte "spartan". Descoperiserăm drumurile de pe marginea canalelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri aşa. Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească conştiinţa, să nu mai existe decât în peisaj, în mişcarea pasului.
- Ieşeaţi şi peste graniţe?
- Am fost în Spania (pentru care avea o mare pasiune), dar şi în Italia şi Anglia. De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951, am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. Dar era o şansă extraordinară pentru mine, aşa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid şi m-a privit tot timpul cu reproş. Am plecat cu un sentiment de culpabilitate.
- Cu trenul mergea totuşi, nu?
- Da, dar odată ce se trezea în tren, urmau scene incredibile. Avea mereu câte ceva în urechi, se temea de orice curent de aer. Se aşeza şi apoi schimba locul de două, trei ori.
- În ce punct se afla cariera lui literară când l-aţi cunoscut?
- Scria în română. Ştiam că în România era cineva. În Franţa însă era un anonim. În caietele sale, îşi povesteşte vizitele la editura Gallimard. Trebuia să-şi repete numele, nimeni nu-l cunoştea, se simţea exact ca târfa cu care nu vrea să urce nimeni. Toată viaţa lui a fost un şir lung de umilinţe. Succesul a venit foarte târziu, abia cu "Exerciţii de admiraţie", în 1986. Şi cred că a murit fără să ştie că a fost recunoscut.
- Şi totuşi, nu e ciudat să te simţi subestimat de contemporani, dar în acelaşi timp să refuzi interviuri şi premii?
- Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie recunoscut pe stradă. Dacă era întrebat: "Sunteţi Cioran?", răspundea "Nu!". Mă tulbură să-mi amintesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cineva l-a oprit pe stradă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: "Am fost!".
- Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie recunoscut pe stradă. Dacă era întrebat: "Sunteţi Cioran?", răspundea "Nu!". Mă tulbură să-mi amintesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cineva l-a oprit pe stradă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: "Am fost!".
poate ca nu a inteles legea rezonantei...
RăspundețiȘtergere