sâmbătă, 7 iulie 2012

Cea mai frumoasa carte din lume


“Cea mai frumoasa carte din lume”, de Eric-Emmanuel Schmitt

Femeile avura o infiorare de speranta cand o vazura sosind pe Olga.
Desigur, Olga nu parea foarte binevoitoare. Uscativa, inalta, cu oasele pometilor si ale coatelor impungand prin pielea oachesa, nu le arunca la inceput nici o privire femeilor din pavilion. Se aseza pe mindirul stramb care ii fusese repartizat, isi puse efectele pe fundul lazii de lemn, o asculta pe gardiana uralandu-i regulamentul de parca ar fi zierat in limbi straine, nu intoarse capul decat atunci cand aceasta ii arata incotro e spalatorul, apoi, la plecarea ei, se lungi pe spate, isi trosni degetele si incepu sa contemple scandurile innegrite ale tavanului.
-          I-ati vazut parul? murmura Tatiana.

Prizonierele nu pricepura ce insinua Tatiana.
Noua venita avea o claie de par, cret, aspru, care ii dubla volumul capului. Atata sanatate si vigoare erau de obicei apanajul africanelor... Totusi, Olga, desi nu era oachesa, nu avea deloc trasaturi negroide; provenea, desigur, din  vreun oras din Uniunea Sovietica, din moment ce se afla astazi in Siberia in acel lagar de femei care le pedeppsea pe cele ce nu gandeau cum trebuie.
-          Ei bine, ce are parul ei?
-          Dupa parerea mea, e caucaziana.
-          Ai dreptate. Uneori caucazienele au paie pe cap.
-          E oribil parul asta, sa, asa e.
-          Ba nu! E minunat. Eu, care am parul subtire si turtit ce n-as da sa am parul ei!
-          Mai bine mor. Parca ar fi par de cal.
-          Nu, par stii tu de unde!
Rasete furise, iute inabusite, insotira ultima remarca a alui Lily.
Tatiana se incrunta si le inchise gura:
-          Ar putea sa ne aduca solutia.
Dornice sa-i fie pe plac Tatianei, pe care o tratau ca pe o sefa, desi nu era decat o prizoniera la fel ca ele, incercara sa se concentreze asupra a ceea ce le scapa: ce solutie putea aduce parul acelei necunoscute vietii lor de detinute politice aflate la reeducare? In seara aceea, o zapada groasa ingropase complet lagarul. Afara totul era intunecat dincolo de raza felinarului, pe care viscolul incerca s-o acopere. Temperatura coborata sub zero grade nu le ajuta deloc sa cugete.
-          Vrei sa spui...
-          Da. Se pot ascunde multe lucruri intr-o astfel de halaciuga.
Femeile facura o liniste respectuoasa. Una ghici in sfarsit”
-          O fi adus un...
-          Da!
Lily, o blonda draguta, care, in ciuda muncii, a climei aspre si a hranei mizerabile, ramanea la fel de rotunjoara ca o femeie fara griji, isi ingadui sa se indoiasca.
-          Ar fi trebuit ca si ea sa se fi gandit la chestia asta...
-          De ce nu?
-          Pai eu, inainte sa ajung aici, nu m-as fi gandit niciodata la asa ceva.
-          Dar eu nu vorbesc de tine.
Stiind ca Tatiana va avea mereu gura mare, Lily nu se mai arata jignita si reincepu sa-si coasa tivul fustei de lana.
Se auzea suierul inghetat al viscolului.
Lasandu-si colegele, Tatiana o porni pe culoarul dintre paturi, se apropie de patul nou-venitei, statu un timp la piciorul patului asteptand un semn care sa-i dea de veste ca fusese bagata in seama.
Un foc firav palpaia in soba.
Dupa cateva minute fara nici o reactie, Tatiana se hotari sa sparga tacerea:
-          Cum te cheama?
Buzele nu i se miscara, dar o voce grava rosti “Olga”.
-          Imi inchipui ca, la fel ca noi toate, erai iubita preferata a lui Stalin, care s-a plictisit?
Credea ca faca o gluma, spunand o fraza aproape rituala cu care erau intampinate disidentele; fraza aluneca peste necunoscuta ca o piatra asupra ghetii.
-          Pe mine ma cheama Tatiana. Vrei sa te prezint celorlate?
-          Avem tot timpul.
-          Sigur ca avem tot timpul... o sa petrecem luni, ani in groapa asta, poate ca o sa murim aici...
-          Deci o sa avem tot timpul.
In incheiere, Olga inchise ochii si se intoarse cu fata la perete, oferindu-i interlocutoarei doar imaginea umerilor ei ascutiti.
Intelegand ca nu va obtine mai mult, Tatiana se intoarse la colegele ei.
-          E dura. Lucru mai degraba linistitor. Avem sanse ca...
Dadura toate din cap – pana si Lily – si se hotarara sa astepte.

In cursul saptamanii urmatoare, nou-venita nu catadicsi sa rosteasca mai mult de o fraza  pe zi, si pana si pe aceea trebuiau parca sa i-o smulga cu clestele. Purtarea ei intarea speranta pe care si-o faceau cele mai vechi detinute.
-          Sunt sigura ca s-a gandit la asta, spune in cele din urma Lily, cu fiecare ora care treecea tot mai cucerita. Pare genul care se gandeste la asa ceva.
Ziua aducea lumina putina, ceata silind-o sa ramana cenusie; cand se risipea, un paravan de nepatruns alcatuit din nori apasatori atarna peste lagar, ca o armata de sentinele.
Deoarece nimeni nu izbutea sa castige increderea Olgai, isi facura socoteala ca mersul la dus le va permite sa descopere daca noua-venita ascundea... dar era atat de frig incat nimeni nu mai incerca nici macar sa se dezbrace; era imposibil sa te usuci si sa te incalzesti, asa ca-si faceau o toaleta furisa, redus ala minimum. Descoperira pe de alta parte intr-o dimineata ploiaosa ca halaciuga de pe capul Olgai era atat de deasa, incat picaturile alunecau pe deasupra fara sa patrunda in par; asadar avea o pieptanatura impermeabila.
-          Cu atat mai rau, hotari Tatiana; trebuie sa ne asumam riscul.
-          S-o intrebam?
-          Nu. Sa-i aratam
-          Dar daca e o spioana si cineva a trimis-o aici ca sa ne prinda in cursa?
-          Nu e genul, zise Tatiana.
-          Nu, nu e genul deloc, intari Lily tragand de un fir de cusatura.
-          Ba da, e genul! Face pe salbatica, pe dura, pe muta, pe incoruptibila: nu e asta cel mai bun mijloc de a ne da incredere?
Irina formulase aceasta obiectie, luandu-le pe celelalte femei prin surprindere, ba chiar si pe ea insasi, uluita de coerenta a ceea ce afirma. Continua, mirata:
-          Imi inchipui ca, daca mi s-ar incredinta mie sarcina de a spiona o inchisoare de femei, nu as proceda mai bine. M-as preface tacuta, singuratica, si astfel, cu timpul, as primi confidente. E mai sigur asa decat sa faci pe simpatica, nu credeti?? Poate ca aici s-a infiltrat cea mai mare denuntatoare din Uniunea Sovietica.
Lily se simti pe data atat de convinsa, incat isi infipse din nebagare de seama acul in buricul degetului. Curse o picatura de sange la care se uita cu spaima.
-          Vreau sa fiu mutata in alta baraca!
Tatiana interveni:
-          Ai rationat corect, Irina, dar nu e decat un rationament. Mie intuitia imi spune contrariul. Putem sa avem incredere in ea, e la fel ca noi. Ba chiar mai dura decat noi.
-          Sa asteptam. Pentru ca daca suntem cumva prinse asupra faptului...
-          Da, ai dreptate. Sa mai asteptam. Si, mai ales, sa incercam s-o scoatem din pepeni. Sa nu-i mai vorbim. Daca e cumva o plasata aici ca sa ne denunte, va intra in panica si se va apropia de noi. Si astfel, ne va dezvalui tactica ei.
-          Bine gandit, confrima Irina. S-o ignoram si sa-i pandim reactia.
-          E ingrozitor... ofta Lily lingandu-si degetul ca sa grabeasca cicatrizarea.

Vreme de zece zile, nici o prizoniera din apvilionul 13 nu-i adresa o vorba Olgai. Aceasta paru sa nu bage de seama la inceput, apoi, cand deveni constienta de ce se intampla, privirea i se inaspri, devenind de cremene; nu schita totusi nici cel mai marunt gest ca sa sparga pojghita aceea de tacere. Accepta izolarea.
Dupa ora supei, femeile se stransera in jurul Tatianei.
-          Acum avem dovada, nu-i asa? N-a cedat.
-          Da, e inspaimantator...
-          Of, pe tine, Lily, totul te inspaimanta...
-          E ca intr-un cosmar: sa fii respinsa de un grup, sa-ti dai seama de asta si sa nu misti un deget ca sa impiedici excluderea! E inuman... Ma intreb daca Olga are inima.
-          Cine-ti spune ca nu sufera?
Lily isi lasa balta cusutul, cu acul infipt in partea cea mai groasa a tesaturii; la asta nu se gandise. Pe data, pleoapele i se ingreunara de lacrimi.
-          Am facut-o nefericita?
-          Cred ca venit aici deja nefericita si acum e si mai mult.
-          Biata de ea! Din vina noastra...
-          Cred ca putem conta pe ea.
-          Da, ai dreptate, exclama Lily stergandu-si lacrimile cu maneca. Hai sa-i aratam repede ca avem incredere in ea. Ma doare prea mult sa stiu ca nu e decat o prizoniera la fel ca noi si ca ii inrautatim situatia.
Dupa cateva minute, femeile au hotarat ca aveau sa-si asume riscul de a-si dezvalui planul si ca Tatiana va fi cea cu initiativa.
Lagarul recazu apoi insomnolenta; afara era ger mare; cateva veverite se furisara fosnind pe zapada dintre baraci.

Cu mana stanga, Olga faramita o coaja veche de paine, cu celalalta isi tinea gamela goala.
Tatiana se apropie:
-          Stii ca ai drept la un pachet de tigari la fiecare doua zile?
-          Da-ti seama ca m-am prins si ca le fumez!
Raspunsul tasni din gura Olgai precipitat, brusca iesire dintr-o saptamana de tacere iutindu-i vorba.
Tatiana baga de seama ca, in pofida aagresivitatii, Olga vorbea mai mult ca inainte. Probabil ca ii era dor sa mai interactioneze cu semenii... Tatiana continua:
-          Din moment ce obserbi totul, ai remarcat, fara indoiala si ca nici una din noi nu fumeaza. Sau ca fumama putin in preajma supreveghetoarelor.
-          Mda... da. Ba nu. Ce vrei sa zici?
-          Nu te-ai intrebat la ce ne folosim tigarile?
-          A, inteleg unde bati: faceti schimb cu ele. E moneda lagarului. Vrei sa-mi vinzi? N-am cu ce sa platesc...
-          Te inseli.
-          Daca nu se plateste cu bani, atunci cu ce se plateste?
Olga o cerceta pe Tatiana cu o strambatura banuitoare, ca si cum o dezgusta dinainte ce avea sa descopere. Tatiana nu se grabi sa-i raspunda prea repede:
-          Nu ne vindem tigarile, nici nu le schimbam. Ne servim de ele pentru altceva.
Simtind ca-i starnise Olgai curiozitatea, Tatiana intrerupse discutia, stiind ca avea sa fie mai tare daca cealalata se intorcea spre ea ca sa afle urmarea.
In aceeasi seara, Olga veni la Tatiana, o privi indelung cerandu-i parca sa rupa tacerea. In van. Tatiana ii raspundea cu aceeasi moneda.
Pana la urma Olga ceda:
-          Bun, ce faceti cu tigarile?
Tatiana se intoarse spre ea si o cerceta cu privirea.
-          Ai lasat in urma ta oameni pe care ii iubesti?
In loc de raspuns, un rictus dureros schimonosi fata Olgai.
-          Si noi, continua Tatiana. Ne e dor de barbatii nostri, dar de ce sa ne facem griji mai mult decat pentru noi? Ei sunt in celalalt lagar. Pe noi ne framanta gandul la copii...
Vocea Tatianei se franse: amintirea celor doua fete ale ei ii venise in minte. Din compasiune, Olga ii puse mana pe umar, o mana zdravana, puternica, aproape o mana de barbat.
-          Inteleg, Tatiana. Si eu am lasat in urma mea o fata. Din fericire are douazeci si unu  de ani.
-          Ale mele au opt si zece ani...
Efortul de a-si stapani lacrmile o impiedicara sa continue. De altfel, ce mai avea de adaugat?
Inclestarea brusca a mainii Olgai o atrase pe Tatiana spre umarul acesteia, iar Tatiana, sefa detinutelor, Tatiana, vesnica razvratita, Tatiana ce aspra, planse cateva clipe la pieptul necunoscutei pentru ca daduse peste cineva mai aspru ca ea.
Cand se simti mai usurata, Tatiana isi relua firul gandurilor.
-          Uite la ce ne folosesc tigarile: le golim de tutun si pastram foitele. Apoi, lipind foitele unele de celelalte, obtinem o foaie de hartie. Vino sa-ti arat.
Ridicand o scandura din dusumea, Tatiana desprinse dintr-o ascunzatoare plina de cartofi un teanc fosnitor de foite de tigara, carora lipiturile si suprapunerile le ingrosau textura fina, semanau cu niste papirusuri milenare descoperite in Siberia, printr-o aberatie arheologica.
Le aseza cu grija pe genunchii Olgai.
-          Uite. Pana la urma, intr-o buna zi, tot are sa iasa una dintre noi... Va putea atunci sa duca mesajele.
-          Bine.
-          Da’ai ghicit. E o problema.
-          Da. Vad: foile sunt goale.
-          Goale. Pe fata si pe dos. Pentru ca nu avem nici toc, nici cerneala. Am incercat sa scriu cu sange, intepandu-ma cu un ac de-al lui Lily, da se sterge prea repede... Si-apoi, rana mi se cicatrizeaza prost. Imi fac griji cu trombocitele. Cu malnutritia. N-am chef sa merg la infirmerie ca sa trezesc banuieli.
-          De ce imi spui mie toate astea? Ce treab am eu?
-          Imi inchipui ca si tu vrei sa-i scrii fetei tale?
Olga lasa sa treaca un minut inainte de a-i raspunde cu asprime:
-          Da.
-          Atunci, uite cum stau lucrurile: noi iti dam hartie, tu ne dai creion.
-          De ce crezi ca am un creion? Asta e primul lucru pe care astia ni-l smulg cand ne aresteaza. Si am fost toate perchezitionate in mai multe randuri inainte de a ajunge aici.
-          Parul tau...
Tatiana arata spre coama care aurola masca severa a Olgai. Starui:
-          Cand te-am vazut prima oara, mi-am spus ca...
Olga o intrerupse cu un gest si pentru prima oara zambi.
-          Ai drepatate.
Sub privirea incantata a Tatianei, isi strecura mana indaratul urechii, apoi, cu ochii stralucitori, dadu la iveala un creion subtire pe care-l intinse tovarasei de captivitate:
-          Ne-am inteles!
E greu de masurat bucuria care incalzea inimile femeilor in cursul zilelor care au urmat. Prin mina aceea subtire le erau inapoiate inima, legatura cu lumea de dinainte, posibilitatea de a-si imbratisa copiii. Captivitatea devenea mai putin apasatoare. Vina de asemenea. Caci unele dintre ele se invinuiau ca pusesera actiunea politica inaintea vietii de familie; acum, cand erau izolate in fundul unui gulag, nevoite sa-si lase copiii in seama unei societati pe care o detestasera si impotriva careia luptasera, nu se puteau impiedica sa-si regrete militantismul, banuind ca fugisera din fata datoriei lor si ca se dovedisera a nu fi mame bune. Nu era oare mai bine, dupa modelul atator sovietici, sa taca si sa se concentreze doar pe valorile familiale? Sa-si salveze pielea lor si a membrilor familiei, in loc sa lupte pentru a salva pielea intregii lumi?
Fiecare detinuta avea la dispozitie mai multe foite, dar nu exista decat un singur creion. Dupa cateva intruniri cazura de acord ca fiecare femeie va avea dreptul la trei foite inainte de a lega ansamblul intr-un caiet cusut care avea sa iasa din gulag de indata ce se va ivi ocazia.
A doua regula: fiecare femeie va trebui sa-si umple paginile fara stersaturi ca sa nu toceasca prea tare creionul.
In seara aceea, hotararea asta provoca un entuziasm colectiv, dar zilele urmatoare se dovedira anevoioase. Confruntate cu constrangereabde a-si concentra gandurile pe doar trei foite... Cum sa scrii trei foite esentiale, trei foite testamentare care vor avea intiparit pe ele ce era mai insemnat in viata ta, care le vor transmite copiilor tai sufletul tau, valorile lui si care le vor arata pe veci de acum incolo care a fost sensul trecerii tale pe acest pamant?
Exercitiul deveni un adevarat chin. Seara de seara suspine se auzeau iesind de sub asternuturi. Unele isi pierdura somnul; celelalte gemeau in vis.
De indata ce pauzele muncii obligatorii le-o ingaduiau, femeile incerca sa faca schimb de idei.
-          Eu am sa-i povestesc fetei mele  de ce sunt aici, si nu alaturi de ea. Ca sa ma inteleaga si, poate, sa ma ierte.
-          Trei foite de constiinta vinovata ca sa ai tu cigetul impacat, chiar crezi ca e o idee buna?
-          Eu am sa-i povestesc fetei mele cum l-am intalnit pe tatal ei, asta ca sa stie ca e rodul unei povesti de dragoste.
-          A, da? Are sa se intrebe de ce n-ai continuat cu ea povestea de dragoste.
-          Eu asa vrea sa le povestesc celor trei fete ale mele cum le-am nascut, cele mai frumoase momente din viata mea.
-          Nu e cam scurt? Nu crezi ca au sa-ti poarte pica pentru ca te-ai limitat la sosirea lor pe lume? Mai bine le-ai vorbi despre ce a urmat.
-          Eu am pofta sa le povestesc ce mi-ar placea sa fac pentru ele.
-          Mmm...
Discutand, ele descoperita un amanunt ciudat:  toate adusera pe lume fete. Coincidenta le amuza, apoi le surprinse, astefel incat ajunsesera sa se intrebe daca hotararea de a intemnita impreuna mame de fete in pavilionul 13 nu fusese cumva luata cu buna stiinta de catre autoritati.
Coincidenta asta nu le intrerupse totusi chinul: ca se scrie?
In fiecare seara, Olga flutura creionu si propunea in gura mare:
-          Cine vrea sa inceapa?
In fiecare seara se lasa o tacere grea. Timpul se scurgea perceptibil, asa cum se prelinge apa pe stalacticte din tavanul unei pesteri. Femeile, cu capul plecat, asteptau ca una din ele sa strige “Eu” si sa le elibereze o vreme de stinghereala, dar, dupa ce tuseau de cateva ori si aruncau priviri furise, cele mai curajoase raspundeau pana la urma ca se mai gandesc.
-          Sunt pe cale sa gasesc... maine poate...
-          Da, si eu inaintez, dar nu sunt inca sigura...
Zilele se succedau, invartejindu-se in viscoliri sau impodobite cu o promoroaca imaculata. Prizonierele asteptasera creionul vreme de doi ani, iar acum se scursesera trei luni fara ca vreuna sa-l ceara sau macar sa-l accepte.
De aceea mare le fu surpriza cand, intr-o duminica, dupa ce Olga inalta obiectul cu pricina rostind fraza rituala, Lily raspunse cu mare graba:
-          Eu, multumesc.
Se intoarsera ingrozite spre blonda Lily cea grasa, cea mai zapacita dintre ele, cea mai sentimentala, cea mai bleaga, pe scurt: cea mai normala. Daca cineva ar fi incercat sa faca un pronostic in legatura cu prizoniera care ar fi inaugurat scrierea foitelor, cu siguranta ca Lily ar fi fost printre cele din urma... Tatiana mai intai, poate Olga sau poate Irina... dar suava si comuna Lily?
Tatiana nu se putu impiedica sa nu ingaime:
-          Esti... sigura... Lily?
-          Da, asa cred.
-          N-ai sa... mazgalesti, n-ai sa... gresesti...: n-ai sa tocesti creionul?
-          Nu, m-am gandit bine: am s-o scot la capat fara stersaturi.
Sceptica, olga ii incredinta creionul lui Lily. Cand i-l dadu, schimba o privire cu Tatiana; aceasta ii confirma impresia ca erau pe cale sa faca o prostie.
In zilele urmatoare, femeile din pavilionul 13 o priveau lung pe Lily de fiacare data cand aceasta tragea deoparte ca sa scrie, asezata pe jos, alternand inspiratia – cu ochii in tavan – cu expiratia – umerii i se cocosau ca sa le ascunda celorlalte ce scria pe hartie.
Miercuri, anunta multumita:
-          Am ispravit. Cine vrea creionul?
Nici o femeie nu cuteza sa se uite la celelalte. Lily conchise linistita:
-          Bine, il pun in parul Olgai pana maine.
Olga scoase doar un soi de marait cand Lily ascunse obiectul in chica ei deasa.
Oricine altcineva decat Lily, mai putin buna la suflet, mai cunoscatoare a inimii omenesti, ar fi bagat de seama ca femeile din pavilion o cercetau acum cu gelozie, chiar cu ceva ce aducea a ura. Cum se face ca tocmai Lily, pe care mai ca o credeau saraca cu duhul, izbutise acolo unde ele dadusera gres?
Se scurse o saptamana, fiecare seara oferindu-i fiecarei femei prilejul de a-si retrai infrangerea.
In sfarsit, in miercurea urmatoare, la miezul noptii, in timp ce respiratiile linistite aratau ca majoritaea femeilor dormeau deja, Tatiana, istovita sa se tot suceasca si sa se invarteasca in asternut, se furisa pana la patul lui Lily.
Acesta zambea catand spre tavanul intunecat.
-          Lily, te implor, poti sa-mi spui ce ai scris?
-          Sigur, Tatiana, vrei sa citesti?
-          Da.
Cum sa faca? Stingerea sunase deja.
Tatiana se ghemui langa fereastra. Indaratul panzei de paianjen  se intindea o zapada curata pe care luna plina o facea de-a dreptul albastra; intinzandu-si gatul, Tatiana izbuti sa descifreze cele trei foite.
Lily se apropie si intreba, pe tonul unei fetite vinovate de o prostioara:
-          Ei, ce parere ai?
-          Lily, esti geniala!
Si Tatiana o lua pe Lily in brate sarutan-o de mai multe ori pe obrajii dolofani.
A doua zi, Tatiana ii ceru lui Lily permisiunea sa-i urmeze exemplul si sa le vorbeasca de acel lucru si celorlalte detinute.
Lily isi cobori genele, rosi de parca i se aduceau flori si ciripi o fraza, prin arabescuri si uguili ca de porumbel, insemna da.

Epilog
Moscova, decembrie 2005.
S-au scurs peste cinzeci de ani de la acele evenimente.
Omul care scrie aceste randuri viziteaza Rusia. Regimul sovietic a cazut, nu mai exista lagare, ceea ce nu inseamna ca nedreptatea a disparut.
In saloanele Ambasadei Frantei, ii intalnesc oe artistii care imi joaca piesele de teatru de cativa ani.
Printre ei, o femeie de vreo saizeci de ani ma ia de brat cu un fel de familiaritate afectuasa, un amestec de dezinvoltura si respect. Zambetul ei revarsa bunatate. Cu neputinta sa rezist ochilor ei violeti... O urmez pana la fereastra palatului care ne ingaduie sa contemplam Moscova noaptea.
-          Vreti sa va arat cea mai frumoasa carte din lume?
-          Si eu, care inca mai trageam nadejde ca am s-o scriu eu... mi-ati dat vestea ca e prea tarziu. Ma ucideti. Sunteti sigura? Cea mai frumoasa carte din lume?
-          Da. Chiar daca altii pot scrie carti mai frumoase, aceasta ramane cea mai frumoasa.
Ne ducem sa ne asezam pe canapelele acelea prea mari si prea uzate care impodobesc saloanele tuturor ambasadelor din lume.
Imi spune povestea mamei ei, Lily, care si-a petrecut cativa ani in gulag, apoi povestea femeilor alaturi de care trecuse prin acele incercari, si in cele din urma povestea cartii, pe care tocmai v-am istorisit-o.
Caietul e in posesia mea. Pentru ca mama mea a fost prima care a parasit pavilionul 13, a izbutit sa o scoata cusuta in fuste. Mama a murit, celelalte la fel. Cu toate astea, fiicele colegelor din captivitate vin s-o consulte din cand in cand: luam ceaiul impreuna, vorbim despre mamele noastre, apoi o recitim. Mie mi-a revenit misiunea de a o pastra. Cand nu voi mai fi aici, nu stiu unde va ajunge. Se va gasi oare un muzeu s-o accepte? Ma indoiesc. Totusi, e cea mai frumoasa carte din lume. Cartea mamelor noastre.
Isi apropie obrazul de al meu ca si cum ar vrea sa ma sarute, apoi imi arunca o privire.
-          Vreti s-o vedeti?
Stabilim o intalnire.
A doua zi, urc scara gigantica ce duce la apartamentul pe care-l imparte cu sora ei si inca doua verisoare.
In mijlocul mesei, intre ceai si fursecuri, ma asteapta cartea, un caiet cu foi fragile pe care deceniile le-au facut si mai friabile.
Gazdele ma instaleaza intr-un fotoliu cu brate tocite, iar eu incep sa citesc cea mai frumoasa carte din lume, scrisa de niste luptatoare pentru libertate, niste razvratite pe care Stalin le socotea primejdioase, rezistentele din pavilionul 13 care redactasera, fiecare, cate trei foite pentru fetele lor, temandu-se ca nu le vor mai revedea niciodata.
Pe fiecare pagina e scrisa o reteta de bucatarie.

Un comentariu:

  1. rusia mama...mame de fete..o carte cu multe doruri...dor , dor...maninc si pling..maninc.

    RăspundețiȘtergere

UA-32426290-1